Feodor Dostoievski nu a fost doar un scriitor extraordinar, ci și unul dintre puținii oameni care au descoperit sensul vieții. Într-o noapte din noiembrie, în 1870, a avut un vis revelator. De fapt, personajul din ultima sa poveste scurtă, „Visul unui om ridicol”, a avut această revelație.

Nuvela începe cu naratorul care străbate străzile din St. Petersburg „într-o noapte mohorâtă, cea mai mohorâtă la care te-ai putea gândi”, gândindu-se la cum l-au umilit ceilalți și căzând într-o angoasă, din cauza senzației că nimic nu mai contează. Privește cerul, fixând o stea singuratică, și se gândește la sinucidere. Cu două luni în urmă a cumpărat un pistol cu același gând, dar arma a rămas în sertar. Dintr-o dată, o fetiță de opt ani, îmbrăcată în haine ponosite, îl apucă de braț și îi cere ajutorul. Bărbatul, dezamăgit total de viață, o alungă și se întoarce în camera sa sărăcăcioasă pe care o împărțea cu un căpitan bătrân.

Pe măsură ce se afundă în scaunul său și se gândește să își pună capă zilelor, devine obsedat de imaginea fetiței. Dostoievski scrie:

„Știam cu certitudine că mă voi împușca în acea noapte, dar nu știam cât urma să stau la masă. Trebuia să mă fi împușcat cu siguranță, pentru acea fetiță.

Vedeți voi: deși totul îmi era indiferent, simțeam durere, de exemplu. Dacă cineva m-ar fi lovit, m-ar fi durut. Așa se întâmpla și în sens moral: dacă se întâmpla ceva sfâșietor, simțeam milă, exact așa cum simțeam și înainte ca totul să devină nesemnificativ pentru mine. Am simțit milă și înainte: sigur, aș fi ajutat un copil fără ezitare. Atunci de ce nu am ajutat-o pe acea fetiță? A fost din cauza unei idei care mi-a venit atunci. Când trăgea de mine și mă striga, mi-a venit în minte o întrebare al cărei răspuns nu l-am găsit. Întrebarea era una în așteptare, dar m-a enervat. Eram nervos din cauza concluziei mele, că dacă mi-aș fi sfârșit viața în această seară, nimic în această lume nu ar trebui să mai fie la fel pentru mine. De ce nu am simțit că totul este la fel și de ce mi-a fost milă de fetiță? Îmi amintesc că mi-a fost foarte milă, atât de tare, încât am simțit o durere ciudată pentru cineva în situația mea.

Era clar pentru mine că eram un bărbat și nu un număr și până când aș fi devenit un număr, eram viu și puteam să sufăr, să fiu supărat și să simt rușine pentru acțiunile mele. Foarte bine. Dar dacă ar fi să mă sinucid în două ore de acum încolo, ce înseamnă fetița pentru mine și ce legătură am cu rușinea și cu orice în această lume? Voi fi doar un număr, un zero absolut.”

Mai departe, naratorul se adâncește în existențialism.

„A devenit clar pentru mine că viața și lumea depindeau de mine. Cred că chiar am spus că lumea a existat doar pentru mine. Ar fi trebuit să mă împușc și apoi nu ar mai fi fost nicio lume, pentru mine cel puțin. Să nu mai zic că probabil nu va mai exista nimic pentru nimeni după mine și toată lumea, în momentul în care conștiința mea dispare, va dispărea ca o fantomă, ca parte a conștiinței mele și va fi distrusă, din moment ce, oprobabil, toți oamenii sunt doar eu.”

După aceste întrebări, personajul începe să se gândească la ce înseamnă, de fapt, liberul arbitru. Prin personajul său, Dostoievski sugerează că sensul vieții este viața însăși.

„O idee ciudată mi-a apărut în minte. Dacă aș fi trăit pe Lună sau pe Marte și dacă aș fi fost umilit acolo atât de rău, că cineva și-ar putea imagina doar în vis sau coșmar asta, și dacă apoi m-aș întoarce pe Pământ și aș fi încă conștient de ce am făcut pe cealaltă planetă, și dacă aș mai ști că nu m-aș mai întoarce niciodată, dacă aș privi Luna de pe Pământ, lucrurile ar fi la fel pentru mine? Mi-ar fi rușine pentru acțiunile mele? Întrebările erau inutile, pistolul stătea în fața mea și știam sigur că asta se va întâmpla: dar întrebările mă înfuriau. Nu puteam muri acum, fără să rezolv asta. Într-un cuvânt, acea fetiță m-a salvat, pentru că întrebările mele au amânat momentul în care apăs pe trăgaci.

În momentul în care ajunge la această concluzie, personajul adoarme și are un vis revelator. În acest moment, autorul dezăvluie de ce visăm.

„Visele sunt extrem de ciudate. Un lucru apare extrem de clar, cu detalii fin evidențiate, apoi treci la altul, ca și cum nici nu ai observat asta – timpul și spațiul. Pare că visele nu sunt opera minții, ci a dorinței, nu a capului, ci a inimii. În vis, lucruri ce par de înțeles capătă un sens. De exemplu, fratele meu a murit acum cinci ani. Uneori, îmi apare în vis și ia parte la viața mea, suntem entuziasmați, dar eu știu că el e mort și îngropat. De ce nu sunt surprins că, deși e mort, este totuși aproape de mine? De ce mintea mea permite asta?”

La final, autorul și naratorul împărtășesc aceeași părere despre esența vieții și goana noastră după fericire și bunătate.

„Toate au un singur scop sau cel puțin toate tind spre același scop, de la cel mai înțelept om la cel mai crud criminal, dar în sensuri diferite. Este un adevăr vechi, dar are ceva nou în el: nu pot rătăci prea departe. Am văzut adevărul. Am văzut și știu că oamenii pot fi frumoși și fericiți, fără să își piardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu pot și nu voi crede că răul este condiția normală a omului. Am văzut adevărul, nu l-am inventat eu. Am văzut, am văzut și imaginea adevărului mi-a umplut sufletul…Of, sunt puternic și proaspăt și pot continua, pot continua și pentru o mie de ani.

(…) Și este atât de simplu…singurul lucru este – iubește-ți vecinul ca pe tine însuți, acesta este singurul lucru. Atât, nu ai nevoie de altceva. Vei găsi imediat un sens al vieții.”